Runesocesius - zeu al războiului, al suliţelor

În mitologia lusitană, Runesocesius este zeul războiului, al suliţelor. Deţine puteri naturale misterioase şi un caracter războinic. Împreună cu Ataegina şi Endovelicus, Runesocesius formează o trinitate în mitologia lusitană.

Ataegina - zeiţa renaşterii

Lusitania este o fostă provincie romană incluzând teritoriile actualului stat Portugalia şi vestul Spaniei (provincia Estramanduras). Lusitanii erau un popor de războinici viteji, ale căror origini nu ne sunt cunoscute. Numele "Lusitania" provine din fuziunea cuvintelor "Lus" şi "Tanus" de origine celtică, însemnând, după unii istorici "tribul lui Lusus", iar după alţii "oraşul luminii". Mitologia lusitană a fost influenţată deseori de mitologia celtică şi mitologia romană, exercitându-şi la rândul ei influenţele asupra acestor mitologii.

Endovelicus - zeul suprem, zeu al sănătăţii

În mitologia lusitană, Endovelicus este zeul suprem, un zeu al sănătăţii şi al prosperităţii, animalul asociat acestuia fiind porcul mistreţ. După cucerirea acestor teritorii de către romani, cultul său a fost integrat şi în mitologia romană.

Numele lui provine din cuvântul celtic "Andevellicos", însemnând "foarte bun". Endovelicus era în acelaşi timp şi un zeu solar, un simbol al vitalităţii, al energiei soarelui. Se spunea că cine doarme în sanctuarul lui va primi informaţii despre viitor şi sfaturi de la zeu. Endovelicus era protector asupra regiunilor şi oraşelor în care oamenii îl venerau.

Cultul lui Endovelicus s-a dezvoltat în special în Portugalia şi în sudul Spaniei, în provincia Betica. În Portugalia, la São Miguel da Mota (regiunea Alentejo), există un templu care îi este dedicat.

Misterul lusitan

Cum să califici mai exact o capitală occidentală ai cărei locuitori au în 2003 imaginaţia, umilitatea, reculul de a găsi încă folositoare, în plin perimetru comercial central, mercerii doldora de nasturi şi dantele; de a nu ignora serviciile lustragiilor ambulanţi; de a frecventa echitabil supermarketul, băcănia familială sau modestul zarzavagiu de proximitate; de a completa marile centre comerciale cu cizmăriile sau croitoriile marginale? Cum se defineşte mai corect spaţiul urban ale cărui vecinătăţi potrivesc într-un original puzzle niveluri şi secvenţe de viaţă teoretic distante? Nu romanesc este plonjonul din eleganţa ovală, italienizantă, a Pieţei Martirilor Patriei (cu rafinate imobile de sec. XVIII, parc şi veche Facultate de Medicină) direct în rumoarea molcomă, nealienată, a vieţii patriarhale autarhice din Calçada de Sant Ana (cu miros de umezeală şi grătar, pîlcuri de vecini, rufe la fereastră, bătrîni rătăciţi în timp, chipuri fruste de cartier, taverne cu TV şi vin de casă, negoţuri cît un degetar)? Nu spectaculară devine - la celălalt capăt
al ei - delta prin care această lume intră, parcă fără a şti, în atingere cu fastuoasa esplanadă Rossio din care, în sus privind peste terasele de case, vedem ridicîndu-se infailibil faţada gotică de secol XIII a Mînăstirii Carmo, filozofic lăsată să dăinuie fără bolta de ogive prăbuşită la cutremurul devastator din 1755? Desuet guvernată şi azi de statuia Marchizului de Pombal, reconstructorul cetăţii, capitala portugheză se descrie retoric. Nu dramatic este dialogul generat de întîlnirea încă frecventă dintre o clădire dezafectată de zeci de ani şi un imobil nou-nouţ, oţel şi sticlă? Nu fotografic e barocul fin al Bisericii Sf. Anton cuibărit la poalele Catedralei patriarhale, în stil romanic pur de secol XII?... Sau majestuosul palat neoclasic al Ambasadei spaniole, tangent cu modernitatea interbelică a scuarului Mayer?... Cum să caracterizăm mai bine oraşul unde orice luxos restaurant "nouvelle cuisine" sau elegant salon de coafură sînt natural completate (uneori la colţul străzii) de cea mai rudimentară frizerie populară sau pensiune cu tipice mîncăruri grele... unde funiile cu cearceafuri la uscat par intrinseci chiar şi pe cele mai elegante faţade decorate cu faianţă pictată (azulejo)?

Specifica persistenţă a lumii mici în faţa lumii mari, a vetustului în faţa modernului, creează la Lisabona o dialectică a contrariilor, codificată probabil într-un soi de paradox ontologic al universului lusitan: căci mica Portugalie, pioniera marilor descoperiri geografice, şi-a cizelat persistenţa în chiar aliajul dramatic dintre grandoarea şi decăderea celui dintîi imperiu de peste mări; iar faţă în faţă cu impetuozitatea marii Spanii, aceeaşi mică Portugalie a repurtat succesul celor mai stabile frontiere europene în peste 800 de ani; aşa cum, după cinci secole de supremaţie islamică, modest-vînjoasa "portugalitate" s-a recuperat integră în secolul XII, dînd naştere primului regat iberic recucerit de la arabi. Nu are dreptate Eduardo Lourenço cînd, în eseul "Portugal como destino" (Gradiva, 2001), pune în termeni contrastivi aşa - zisul mister lusitan? "Sentimentul profund de fragilitate naţională şi reversul său - ideea că această fragilitate e un dar al Providenţei, respectiv că Regatul portughez e un fel de minune continuă, expresie a voinţei divine - reprezintă o constantă a mitologiei istorico-politice dar şi culturale portugheze" (p. 12).

La un fel de mister duc cu gîndul lucrurile cele mai simple. Calçada portuguesa este unul dintre ele, fiindcă trotuarul mozaicat alb-negru al Lisabonei este în continuare lucrat artizanal: meseriaşii specializaţi, din ce în ce mai rari, petrecînd ore întregi în poziţie ghemuită, pentru a găsi locul fiecărei pietre. Capabilă de tentativele moderniste cele mai acute (Complexul Sporting, Parcul Naţiunilor etc.), această capitală dovedeşte simultan îndrăzneala de a iubi vechiul. De a nu-l trăda. Aşa cum fado (muzica oraşului profund) nu-şi alterează mitul nici printre tinerii deschişi sonorităţilor de ultimă generaţie. Ca şi în cazul unor forme de conservatorism cotidian britanic, există în asemenea "încăpăţînări" mai mult decît banala strategie turistico-edilitară curentă în alte părţi: o intricată stare de spirit, o anume relaţie afectivă cu trecutul, inefabil amară şi totodată nostalgică, o particulară obişnuinţă cu vetustul şi o înţelegere a lui. Un confort paseist care face ca priza cu noul să aibă mai întotdeauna reflexe suplimentare... Aşa cum luminiscenţele Tagelui se impregnează constant una de alta, iar soarele şi ploaia par a fi în simbioză.

MITOLOGIA LUSITANA

Lusitania este o fostă provincie romană incluzând teritoriile actualului stat Portugalia şi vestul Spaniei.

Lusitanii erau un popor de războinici viteji, ale căror origini nu ne sunt cunoscute.

Numele "Lusitania" provine din fuziunea cuvintelor "Lus" şi "Tanus" de origine celtică, însemnând, după unii istorici "tribul lui Lusus", iar după alţii "oraşul luminii".

Mitologia lusitană a fost influenţată deseori de mitologia celtică şi mitologia romană, exercitându-şi la rândul ei influenţele asupra acestor mitologii.