Hera (în greacă: Ήρα), este în mitologia greacă zeiţa protectoare a căsniciei, a căminului şi a femeilor măritate, precum şi regina zeilor şi a oamenilor. La romani este identificată cu Iunona.
Hera a fost fiica lui Cronos şi a Rheei. Ea a fost înghiţită, la fel ca şi fraţii ei, de către tatăl lor, care se temea să nu fie detronat de fii săi. Fratele cel mai mic, Zeus, a fost salvat de mama sa, care i-a dat lui Cronos o piatră înfăşurată în scutece. În timpul luptei dintre Zeus şi Cronos, Hera a fost încredinţată zeiţei Tethys şi lui Oceanus, care au crescut-o. Mai târziu, ea s-a căsătorit cu fratele ei Zeus, devenind "soţia legitimă" a stăpânului lumii. În această calitate, ea era considerată protectoarea căminului, a căsătoriei şi, în general, a femeilor măritate. Cu Zeus, Hera a avut patru copii: pe Ares, Hebe, Hefaistos şi Eileithyia. Împărţind tronul, dar nu şi puterea marelui ei stăpân, Hera este adesea înfăţişată ca o soţie geloasă şi nesăbuit de violentă, care uşor se simte jignită şi nu pregetă să se răzbune crunt pentru toate infidelităţile săvârşite de soţul ei. Adeseori, mânia este capricioasă şi nejustificată.
duminică, 29 iunie 2008
sâmbătă, 28 iunie 2008
Demetra
Demetra (greacă: Δημήτηρ) era în mitologia greacă zeiţa agriculturii şi a roadelor pământului. Era fiica lui Cronos şi a Rheei şi aparţinea generaţiei olimpienilor. Demetra a avut cu Zeus o singură fiică, pe Persefona, de care era strâns legată atât în ceea ce priveşte cultul cât şi legenda.
În timp ce culegea pe un câmp flori, pământul a înghiţit-o pe Persefona; ea a fost răpită de unchiul ei, Hades, care a dus-o cu el în Infern. Zadarnic a căutat-o îndurerată Demetra nouă zile şi nouă nopţi, cutreierând lumea în lung şi-n lat. Nimeni nu-i ştia de urmă. Într-un târziu, Demetra a aflat de la Apollo de soarta fiicei sale. Cuprinsă de jale, Demetra părăseşte atunci Olimpul şi jură să nu-şi reia îndatoririle divine şi locul în rândul zeilor, decât în ziua când îi va fi înapoiată Persefona. Rătăcind pe pământ, după multe peregrinări, ajunge la Eleusis şi zăboveşte o vreme mai îndelungată la curtea regelui Celeus (vezi şi Triptolemus şi Demophon). Între timp, cum pământul nu mai rodeşte şi holdele se usucă, Zeus îl trimite pe Hermes să i-o aducă înapoi pe Persefona. Dar reîntoarcerea fiicei la mama ei nu mai este posibilă. Ascalaphus a văzut-o pe Persefona cum s-a înfruptat în Infern dintr-o rodie. În felul acesta ea s-a legat, o dată pentru totdeauna, de lumea subpământeană. Mânioasă, Demetra îl transformă pe Ascalaphus, singurul martor al sacrilegiului comis, în bufniţă. Persefona însă trebuie să rămână alături de Hades. La insistenţele lui Demetra se ajunge totuşi la un compromis: şase luni din an Persefona va sta alături de soţul ei în regatul subpământean şi şase luni le va petrece pe pământ, lângă mama ei.
Reîntoarcerea pe pământ a Persefonei era însoţită de venirea primăverii, de renaşterea naturii şi de plenitudinea verii. Absenţa ei era marcată de ariditate, de anotimpul trist al iernii în care Demetra ducea dorul fiicei sale. În mitologia romană Demetra purta numele de Ceres, o veche divinitate cu care a fost asimilată.
În timp ce culegea pe un câmp flori, pământul a înghiţit-o pe Persefona; ea a fost răpită de unchiul ei, Hades, care a dus-o cu el în Infern. Zadarnic a căutat-o îndurerată Demetra nouă zile şi nouă nopţi, cutreierând lumea în lung şi-n lat. Nimeni nu-i ştia de urmă. Într-un târziu, Demetra a aflat de la Apollo de soarta fiicei sale. Cuprinsă de jale, Demetra părăseşte atunci Olimpul şi jură să nu-şi reia îndatoririle divine şi locul în rândul zeilor, decât în ziua când îi va fi înapoiată Persefona. Rătăcind pe pământ, după multe peregrinări, ajunge la Eleusis şi zăboveşte o vreme mai îndelungată la curtea regelui Celeus (vezi şi Triptolemus şi Demophon). Între timp, cum pământul nu mai rodeşte şi holdele se usucă, Zeus îl trimite pe Hermes să i-o aducă înapoi pe Persefona. Dar reîntoarcerea fiicei la mama ei nu mai este posibilă. Ascalaphus a văzut-o pe Persefona cum s-a înfruptat în Infern dintr-o rodie. În felul acesta ea s-a legat, o dată pentru totdeauna, de lumea subpământeană. Mânioasă, Demetra îl transformă pe Ascalaphus, singurul martor al sacrilegiului comis, în bufniţă. Persefona însă trebuie să rămână alături de Hades. La insistenţele lui Demetra se ajunge totuşi la un compromis: şase luni din an Persefona va sta alături de soţul ei în regatul subpământean şi şase luni le va petrece pe pământ, lângă mama ei.
Reîntoarcerea pe pământ a Persefonei era însoţită de venirea primăverii, de renaşterea naturii şi de plenitudinea verii. Absenţa ei era marcată de ariditate, de anotimpul trist al iernii în care Demetra ducea dorul fiicei sale. În mitologia romană Demetra purta numele de Ceres, o veche divinitate cu care a fost asimilată.
duminică, 22 iunie 2008
Atena
Atena (greacă: Αθήνα, Athina,Τριτογėνεια, Tritogenia) era una dintre cele mai mari divinităţi ale mitologiei greceşti, identificată de romani cu zeiţa Minerva. Era zeiţa înţelepciunii, pe care grecii o mai numeau şi Pallas Athena sau, pur şi simplu, Pallas.
Atena era fiica lui Zeus şi a lui Metis. Zeus a înghiţit-o însă pe Metis înainte ca aceasta să nască, astfel că Atena a ieşit direct din capul lui Zeus, cu arme şi armură cu tot. În momentul când a apărut pe lume, a slobozit un răcnet războinic, care a cutremurat cerul şi pământul. Atena era simbolul atributelor reunite ale părinţilor ei. Ea personifica forţa moştenită de la Zeus, îmbinată cu înţelepciunea şi prudenţa lui Metis. Zeiţă războinică, reprezentată cu coif, suliţă şi egida pe care era zugrăvit capul Gorgonei Medusa, Atena a jucat un rol important în lupta împotriva giganţilor. Ea participă, de asemenea, la războiul troian alături de greci, pe care-i susţine, neputând uita jignirea adusă de Paris. Este cunoscută disputa dintre Atena şi Poseidon cu prilejul împărţirii diverselor regiuni ale Greciei. Cu această ocazie, consiliul zeilor a făgăduit să dea Attica aceluia din cei doi care-i va dărui bunul cel mai de preţ. Poseidon i-a dăruit calul, iar Atena măslinul, care avea să asigure prosperitatea locuitorilor. Ea a câştigat în felul acesta întrecerea şi a devenit patroana cetăţii Athenae, care-i poartă de atunci numele.
Atena era socotită protectoarea artelor frumoase, a meşteşugurilor, a literaturii şi a agriculturii, a oricărei acţiuni care presupunea ingeniozitate şi spirit de iniţiativă. Ea patrona viaţa socială şi cea statală, era sfătuitoarea grecilor adunaţi în areopag şi apărătoarea lor în războaie.
Atena era fiica lui Zeus şi a lui Metis. Zeus a înghiţit-o însă pe Metis înainte ca aceasta să nască, astfel că Atena a ieşit direct din capul lui Zeus, cu arme şi armură cu tot. În momentul când a apărut pe lume, a slobozit un răcnet războinic, care a cutremurat cerul şi pământul. Atena era simbolul atributelor reunite ale părinţilor ei. Ea personifica forţa moştenită de la Zeus, îmbinată cu înţelepciunea şi prudenţa lui Metis. Zeiţă războinică, reprezentată cu coif, suliţă şi egida pe care era zugrăvit capul Gorgonei Medusa, Atena a jucat un rol important în lupta împotriva giganţilor. Ea participă, de asemenea, la războiul troian alături de greci, pe care-i susţine, neputând uita jignirea adusă de Paris. Este cunoscută disputa dintre Atena şi Poseidon cu prilejul împărţirii diverselor regiuni ale Greciei. Cu această ocazie, consiliul zeilor a făgăduit să dea Attica aceluia din cei doi care-i va dărui bunul cel mai de preţ. Poseidon i-a dăruit calul, iar Atena măslinul, care avea să asigure prosperitatea locuitorilor. Ea a câştigat în felul acesta întrecerea şi a devenit patroana cetăţii Athenae, care-i poartă de atunci numele.
Atena era socotită protectoarea artelor frumoase, a meşteşugurilor, a literaturii şi a agriculturii, a oricărei acţiuni care presupunea ingeniozitate şi spirit de iniţiativă. Ea patrona viaţa socială şi cea statală, era sfătuitoarea grecilor adunaţi în areopag şi apărătoarea lor în războaie.
sâmbătă, 21 iunie 2008
Artemis
În mitologia greacă, Artemis (greacă: (nominativ) Ἄρτεμις, (genitiv) Ἀρτέμιδος) a fost fiica lui Zeus şi Leto şi sora geamănă a lui Apollo. Ea a fost zeiţa vânătorii, pădurilor şi lunii, fiind de multe ori descrisă ca având asupra ei un arc şi săgeţi. Cerbul a fost desemnat un animal sacru pentru ea. Mai târziu, şi-a asumat rolul Eileithyiei în ajutorul naşterii.
Artemis a fost una dintre cele mai vechi şi venerate zeităţi (Burkert 1985, 149). Asocierea ei târzie cu luna este o idee populară care nu prea are surse. Va fi identificată cu Selena, o Titanidă care a fost o zeiţă lunară, uneori fiind descrisă cu o semilună pe frunte. Ea a devenit la romani zeiţa Diana şi la etrusci zeiţa Artume.
Artemis a fost una dintre cele mai vechi şi venerate zeităţi (Burkert 1985, 149). Asocierea ei târzie cu luna este o idee populară care nu prea are surse. Va fi identificată cu Selena, o Titanidă care a fost o zeiţă lunară, uneori fiind descrisă cu o semilună pe frunte. Ea a devenit la romani zeiţa Diana şi la etrusci zeiţa Artume.
duminică, 15 iunie 2008
Ares
Se număra printre cei doisprezece mari zei ai Olimpului şi era fiul lui Zeus şi al Herei. Cu toate acestea, era dispreţuit de părinţii săi şi de către ceilalţi zei, mai ales de către Atena, datorită caracterului său violent, sângeros. În numeroasele mituri legate de numele lui, zeul apare adesea înfrânt, deşi era simbolul forţei războinice, brutale.
În războiul troian, de pildă, la care participă luptând alături de Hector, el este rănit de către Diomede cu ajutorul Athenei şi silit să o ia la fugă. Când sare în ajutorul fiului său, care avea să fie ucis de Heracles, Ares e de asemenea rănit de către erou şi silit să se retragă. La fel, zeul trebuie să îndure uciderea fiicei sale, Penthesilea, fără să poată face nimic. De numele lui Ares e legat şi Areopagul, colina unde, la Atena, era locul unde se judecau crimele de natură religioasă. Se credea că la poalele acestei coline Ares l-ar fi ucis pe Hallirrhothius, fiul lui Poseidon, fiindcă voia să-i necinstească fiica, pe Alcippe. Adus de către Poseidon în faţa judecăţii zeilor, pe aceeaşi colină, spre a fi osândit pentru crima săvârşită, Ares a fost însă iertat.
Dintre numeroasele episoade amoroase care i se atribuiau, era celebră legătura dintre el şi Aphrodita, legătură dată în vileag de către soţul acesteia, Hefaistos. Cultul lui Ares a fost adus în Grecia din Tracia.
La romani Ares era identificat cu zeul Marte.
În războiul troian, de pildă, la care participă luptând alături de Hector, el este rănit de către Diomede cu ajutorul Athenei şi silit să o ia la fugă. Când sare în ajutorul fiului său, care avea să fie ucis de Heracles, Ares e de asemenea rănit de către erou şi silit să se retragă. La fel, zeul trebuie să îndure uciderea fiicei sale, Penthesilea, fără să poată face nimic. De numele lui Ares e legat şi Areopagul, colina unde, la Atena, era locul unde se judecau crimele de natură religioasă. Se credea că la poalele acestei coline Ares l-ar fi ucis pe Hallirrhothius, fiul lui Poseidon, fiindcă voia să-i necinstească fiica, pe Alcippe. Adus de către Poseidon în faţa judecăţii zeilor, pe aceeaşi colină, spre a fi osândit pentru crima săvârşită, Ares a fost însă iertat.
Dintre numeroasele episoade amoroase care i se atribuiau, era celebră legătura dintre el şi Aphrodita, legătură dată în vileag de către soţul acesteia, Hefaistos. Cultul lui Ares a fost adus în Grecia din Tracia.
La romani Ares era identificat cu zeul Marte.
sâmbătă, 14 iunie 2008
Apollo
Apollo (in mitologia greacă şi în mitologia romană) zeul zilei, al luminii si al artelor, protector al poeziei si al muzicii, conducatorul corului muzelor, personificare a Soarelui. Era numit si Phoebus-Apollo.
Era fiul lui Zeus şi al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi refuzase lui Leto un loc unde să poată naşte, Poseidon a scos la iveală, din valurile mării, insula Delos. Acolo, după nouă zile şi nouă nopţi de chinuri, Leto a adus pe lume doi gemeni: pe Apollo şi pe Artemis.
Crescând miraculos de repede, la numai câteva zile după naştere, Apollo, al cărui arc şi ale cărui săgeţi deveniseră temute, a plecat la Delphi, unde a ucis şarpele Python, odinioară pus de Hera să o urmărească pe Leto şi care ulterior devenise spaima întregului ţinut. După aceea, Apollo a înfiinţat acolo propriul său oracol, instaurând totodată şi Jocurile Pitice. (Tot de la acest fapt provenea şi denumirea purtată de zeu, aceea de Pythius).
Un alt episod care i se atribuie era cel al uciderii ciclopilor: fiul lui Apollo, Asclepios, iniţiat de centaurul Chiron în tainele medicinei, nu s-a mai mulţumit să vindece, ci a început să-i învie pe cei morţi. Acest fapt a atras asupra sa mânia lui Zeus, care l-a omorât cu trăsnetul său.
Îndurerat de pierderea lui şi neputând să se răzbune pe Zeus, Apollo i-a pedepsit pentru moartea fiului său pe ciclopi, ucigându-i la rândul său, cu săgeţile lui. Singura vină a acestora era faptul că făuriseră trăsnetul lui Zeus. Drept pedeapsă pentru actul său necugetat, Apollo a fost osândit de Zeus să slujească timp de un an, ca sclav, pe un muritor. El şi-a ispăşit pedeapsa păzind turmele lui Admetus.
Apollo a iubit numeroase nimfe şi muritoare, printre care pe Daphne, Cyrene, Marpessa, Cassandra şi uneori chiar tineri ca Hyacinthus şi Cyparisus. Zeul era înfăţişat ca un tânăr frumos şi înalt, cu o statură zveltă şi impunătoare. Era reprezentat, uneori, cantand la lira. Atributele lui erau multiple: iniţial, Apollo era considerat ca o divinitate temută, răzbunătoare, care, justificat sau nu, răspândea molimi sau pedepsea cu săgeţi aducătoare de moarte pe oricine îi stătea împotrivă.
Era socotit totodată zeu vindecător, priceput în arta lecuirii, şi tatăl lui Asclepios. Avea darul profeţiei, de care erau legate numeroasele lui oracole. Dintre acestea, cel mai vestit era cel de la Delphi. Se spunea că, îndrăgostit fiind de Cassandra, fiica regelui Priam, Apollo ar fi iniţiat-o şi pe ea în această taină. Mai târziu, el a devenit zeul muzicii, al poeziei şi al artelor frumoase. Era înfăţişat, în această calitate, înconjurat de muze, pe muntele Parnassus.
Apollo era zeul invocat în călătorii de cei care navigau pe mare, care proteja oraşele şi noile construcţii. Se spunea că împreună cu Alcathous ar fi ajutat la reconstruirea cetăţii Megara, care fusese distrusă. În sfârşit, Apollo era considerat ca zeu al luminii (de aici şi epitetul de Phoebus) şi era identificat adesea cu însuşi Soarele. Era serbat în numeroase centre ale lumii greceşti: la Delphi, Delos, Claros, Patara etc.
Având, aşa cum s-a arătat, un rol preponderent în mitologia greacă, Apollo a fost împrumutat de timpuriu şi de alte neamuri. Era, de pildă, onorat de vechii etrusci şi mai târziu a fost adoptat şi de romani. În cinstea lui s-au instituit la Roma Ludi Apollonares, şi tot acolo, pe vremea împăratului Augustus, i se aduceau onoruri deosebite.
Era fiul lui Zeus şi al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi refuzase lui Leto un loc unde să poată naşte, Poseidon a scos la iveală, din valurile mării, insula Delos. Acolo, după nouă zile şi nouă nopţi de chinuri, Leto a adus pe lume doi gemeni: pe Apollo şi pe Artemis.
Crescând miraculos de repede, la numai câteva zile după naştere, Apollo, al cărui arc şi ale cărui săgeţi deveniseră temute, a plecat la Delphi, unde a ucis şarpele Python, odinioară pus de Hera să o urmărească pe Leto şi care ulterior devenise spaima întregului ţinut. După aceea, Apollo a înfiinţat acolo propriul său oracol, instaurând totodată şi Jocurile Pitice. (Tot de la acest fapt provenea şi denumirea purtată de zeu, aceea de Pythius).
Un alt episod care i se atribuie era cel al uciderii ciclopilor: fiul lui Apollo, Asclepios, iniţiat de centaurul Chiron în tainele medicinei, nu s-a mai mulţumit să vindece, ci a început să-i învie pe cei morţi. Acest fapt a atras asupra sa mânia lui Zeus, care l-a omorât cu trăsnetul său.
Îndurerat de pierderea lui şi neputând să se răzbune pe Zeus, Apollo i-a pedepsit pentru moartea fiului său pe ciclopi, ucigându-i la rândul său, cu săgeţile lui. Singura vină a acestora era faptul că făuriseră trăsnetul lui Zeus. Drept pedeapsă pentru actul său necugetat, Apollo a fost osândit de Zeus să slujească timp de un an, ca sclav, pe un muritor. El şi-a ispăşit pedeapsa păzind turmele lui Admetus.
Apollo a iubit numeroase nimfe şi muritoare, printre care pe Daphne, Cyrene, Marpessa, Cassandra şi uneori chiar tineri ca Hyacinthus şi Cyparisus. Zeul era înfăţişat ca un tânăr frumos şi înalt, cu o statură zveltă şi impunătoare. Era reprezentat, uneori, cantand la lira. Atributele lui erau multiple: iniţial, Apollo era considerat ca o divinitate temută, răzbunătoare, care, justificat sau nu, răspândea molimi sau pedepsea cu săgeţi aducătoare de moarte pe oricine îi stătea împotrivă.
Era socotit totodată zeu vindecător, priceput în arta lecuirii, şi tatăl lui Asclepios. Avea darul profeţiei, de care erau legate numeroasele lui oracole. Dintre acestea, cel mai vestit era cel de la Delphi. Se spunea că, îndrăgostit fiind de Cassandra, fiica regelui Priam, Apollo ar fi iniţiat-o şi pe ea în această taină. Mai târziu, el a devenit zeul muzicii, al poeziei şi al artelor frumoase. Era înfăţişat, în această calitate, înconjurat de muze, pe muntele Parnassus.
Apollo era zeul invocat în călătorii de cei care navigau pe mare, care proteja oraşele şi noile construcţii. Se spunea că împreună cu Alcathous ar fi ajutat la reconstruirea cetăţii Megara, care fusese distrusă. În sfârşit, Apollo era considerat ca zeu al luminii (de aici şi epitetul de Phoebus) şi era identificat adesea cu însuşi Soarele. Era serbat în numeroase centre ale lumii greceşti: la Delphi, Delos, Claros, Patara etc.
Având, aşa cum s-a arătat, un rol preponderent în mitologia greacă, Apollo a fost împrumutat de timpuriu şi de alte neamuri. Era, de pildă, onorat de vechii etrusci şi mai târziu a fost adoptat şi de romani. În cinstea lui s-au instituit la Roma Ludi Apollonares, şi tot acolo, pe vremea împăratului Augustus, i se aduceau onoruri deosebite.
duminică, 8 iunie 2008
Afrodita
Potrivit legendei, s-a născut în Cipru. “Stâncile lui Afrodita / Venus” se găsesc pe ţărmul sudic al insulei, pe locul unde - potrivit mitologiei greceşti - a căzut în apa mării înspumate organul masculin de reproducere al zeului Uranus, amputat de rude geloase. Aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeiţa dragostei Afrodita / Venus. Legenda constituie tema mai multor tablouri pictate de artişti renumiţi.
Deşi zeiţă a frumuseţii, Afrodita este căsătorită cu zeul şchiop, hidosul Hefaistos, care era şi fierarul zeilor. În privinţa naşterii ei există două variante: prima ar fi că este fiica lui Zeus şi a Dionei, cealaltă spune că s-a născut din spuma mării. Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos (Hephaestus), a fost iubită de zeii Ares, zeul războiului, Dionysos, Hermes şi Poseidon , precum şi de muritorii de Anchises şi Adonis.
A avut mai mulţi copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros şi pe Harmonia, cu muritorul Anchises pe Aeneas (personajul principal din epopeea virgiliană Eneida) etc.
În legătură cu farmecul şi puterea Afroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut este infidelitatea ei faţă de Hephaestus care, descoperind prin surprindere legătura ei cu Ares, a chemat toţi zeii Olympului drept martori. Un alt episod celebru este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeiţa vrăjbei şi revendicat în egală măsură de Hera, Atena şi Afrodita, să fie acordat de un muritor, Paris, celei pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeiţe s-au înfăţişat înaintea lui Paris pe muntele Ida şi au început să-şi laude farmecele, promiţându-i fiecare câte un dar. Cucerit de frumuseţea Afroditei şi de darul făgăduit de ea - acela de a o lua de soţie pe cea mai frumoasă muritoare, pe Elena din Troia - Paris i-a dat ei mărul.
Alegerea Afroditei şi răpirea Elenei au constituit originea războiului troian. În cursul acestui război, în care rivalele ei, Hera şi Atena, au sprijinit tabăra adversă, Afrodita i-a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe Paris şi pe Aeneas. Ea a fost rănită în luptă de către grecul Diomede. Dacă nu a putut împiedica moartea lui Paris şi distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorează Afroditei, care l-a ajutat să ajungă pe ţărmurile Italiei. Tot datorită acestui fapt, zeiţa era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei. Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cipru şi Cythera.
Deşi zeiţă a frumuseţii, Afrodita este căsătorită cu zeul şchiop, hidosul Hefaistos, care era şi fierarul zeilor. În privinţa naşterii ei există două variante: prima ar fi că este fiica lui Zeus şi a Dionei, cealaltă spune că s-a născut din spuma mării. Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos (Hephaestus), a fost iubită de zeii Ares, zeul războiului, Dionysos, Hermes şi Poseidon , precum şi de muritorii de Anchises şi Adonis.
A avut mai mulţi copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros şi pe Harmonia, cu muritorul Anchises pe Aeneas (personajul principal din epopeea virgiliană Eneida) etc.
În legătură cu farmecul şi puterea Afroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut este infidelitatea ei faţă de Hephaestus care, descoperind prin surprindere legătura ei cu Ares, a chemat toţi zeii Olympului drept martori. Un alt episod celebru este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeiţa vrăjbei şi revendicat în egală măsură de Hera, Atena şi Afrodita, să fie acordat de un muritor, Paris, celei pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeiţe s-au înfăţişat înaintea lui Paris pe muntele Ida şi au început să-şi laude farmecele, promiţându-i fiecare câte un dar. Cucerit de frumuseţea Afroditei şi de darul făgăduit de ea - acela de a o lua de soţie pe cea mai frumoasă muritoare, pe Elena din Troia - Paris i-a dat ei mărul.
Alegerea Afroditei şi răpirea Elenei au constituit originea războiului troian. În cursul acestui război, în care rivalele ei, Hera şi Atena, au sprijinit tabăra adversă, Afrodita i-a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe Paris şi pe Aeneas. Ea a fost rănită în luptă de către grecul Diomede. Dacă nu a putut împiedica moartea lui Paris şi distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorează Afroditei, care l-a ajutat să ajungă pe ţărmurile Italiei. Tot datorită acestui fapt, zeiţa era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei. Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cipru şi Cythera.
sâmbătă, 7 iunie 2008
Cosmogonie
Homer vorbeşte în Iliada de Oceanus, originatorul şi tatăl tuturor lucrurilor. Pentru grecii antici, Oceanus era un fluviu enorm care înconjura întreaga lume, dând viaţă din scurgerea apelor sale în mare, râuri. Soţia lui Oceanus, mama primordială, se numea Tithys. Din uniunea lor s-au născut 3000 de râuri şi 3000 de nimfe, Oceanidele. Împreună cu fraţii lor, Râurile, Oceanidele erau responsabile de aducerea pe lume a copiilor şi păstrarea tinereţii. Europa, Calypso, Tyche şi Eurynome au devenit figuri importante în mitologia greacă. Oceanus şi Tithys au fost de asemenea părinţii Zeilor greci, care mai târziu au ajuns să conducă lumea.
O versiune diverită a creaţiei lumii şi a zeilor înşişi ne parvine de la Hesiod în a sa Teogonie. Mai întâi de toate a luat fiinţă Haosul, urmat de Ge cu larga sa îmbrăţişare, eternul şi neclintitul sălaş al nemuritorilor care locuiesc Olimpul, apoi a venir Eros, cel mai frumos dintre nemuritori. Haos a dat naştere lui Erebus şi Nopţii, care la rândul lor au generat Aerul şi Ziua. Ge a dat naştere Cerului presărat cu stele (Uranus), Munţilor şi Mării. Mai apoi, ea a format o legătură cu Uranus şi a adus spre fiinţă Titanii, Ciclopii şi Cei-cu-o-mie-de-mâini.
Uranus-Ge-Cronos
Relaţiile dintre Uranus şi copiii săi au fost departe de cele de prietenie. Marea furie a zeului a căzut mai ales pe Titani, pe care i-a întemniţat şi i-a lăsat încarceraţi în măruntaiele pământului. Mama lor, insultată de o asemenea nelegiuire, a făcut o seceră şi i-a convocat pe fii săi pentru a pune capăt sursei lor de necazuri. Cronos, cel mai tânăr dintre fii, era cel mai îndrăzneţ dintre ei: el s-a ascuns în patul părinţilor săi, şi când Uranus s-a aşezat şi s-a întors pentru a o îmbrăţişa pe Ge, Cronos l-a castrat cu secera, aruncându-i organele genitale în mare. Astfel s-a născut Afrodita din organele genitale ale lui Uranus aruncate în spuma mării, iar picăturile de sânge care au căzut pe pământ au dat naştere celor trei Erinyes (Sorţi), Nimfelor Meliane (nimfe ale frasinului) şi Giganţilor.
Cronos-Rhea-Zeus
După castrarea lui Uranus, puterea a trecut la Cronos. Acesta imediat şi-a eliberat fraţii şi s-a însurat cu titana Rhea. Din uniunea lor a ieşit Demetra, Hestia, Hera, Hades şi Poseidon. Dar Cronos temându-se că unul dintre descendenţii săi îl va detrona, şi-a înghiţit progeniturile imediat ce s-au născut. Rhea nu a suportat această situaţie catastrofică şi înainte de a da naştere lui Zeus, ultimul săi copil, ea a aranjat să-l ducă pe Zeus într-o peşteră în Creta, dându-i lui Cronos o piatră înfaşurată ca s-o înghită. Pentru a acoperi plânsetul copilului, Cureţii, fiii Rhea-ei, şi-au ciocnit scuturile de bronz şi au dansat în afara locului unde acesta era ascuns. Nou-născutul Zeus a fost hrănit de laptele unei capre, Amalthea, pe care a onorat-o mai târziu numind o constelaţie cu numele ei. Azi, expresia greacă pentru „cornucopia” - „cornul abundenţei”, este încă „cornul Amaltheei”.
În poză, zeiţa Rhea, stând pe o piatră, înmânează piatr omphalos înfăşurată în scutece, lui Cronos, ca un substitut pentru fiul său, Zeus,. Titanul îşi ridică mâna pentru a primi „copilul” pe care-l va devora. El ţine un sceptru regal în cealaltă mână.
O versiune diverită a creaţiei lumii şi a zeilor înşişi ne parvine de la Hesiod în a sa Teogonie. Mai întâi de toate a luat fiinţă Haosul, urmat de Ge cu larga sa îmbrăţişare, eternul şi neclintitul sălaş al nemuritorilor care locuiesc Olimpul, apoi a venir Eros, cel mai frumos dintre nemuritori. Haos a dat naştere lui Erebus şi Nopţii, care la rândul lor au generat Aerul şi Ziua. Ge a dat naştere Cerului presărat cu stele (Uranus), Munţilor şi Mării. Mai apoi, ea a format o legătură cu Uranus şi a adus spre fiinţă Titanii, Ciclopii şi Cei-cu-o-mie-de-mâini.
Uranus-Ge-Cronos
Relaţiile dintre Uranus şi copiii săi au fost departe de cele de prietenie. Marea furie a zeului a căzut mai ales pe Titani, pe care i-a întemniţat şi i-a lăsat încarceraţi în măruntaiele pământului. Mama lor, insultată de o asemenea nelegiuire, a făcut o seceră şi i-a convocat pe fii săi pentru a pune capăt sursei lor de necazuri. Cronos, cel mai tânăr dintre fii, era cel mai îndrăzneţ dintre ei: el s-a ascuns în patul părinţilor săi, şi când Uranus s-a aşezat şi s-a întors pentru a o îmbrăţişa pe Ge, Cronos l-a castrat cu secera, aruncându-i organele genitale în mare. Astfel s-a născut Afrodita din organele genitale ale lui Uranus aruncate în spuma mării, iar picăturile de sânge care au căzut pe pământ au dat naştere celor trei Erinyes (Sorţi), Nimfelor Meliane (nimfe ale frasinului) şi Giganţilor.
Cronos-Rhea-Zeus
După castrarea lui Uranus, puterea a trecut la Cronos. Acesta imediat şi-a eliberat fraţii şi s-a însurat cu titana Rhea. Din uniunea lor a ieşit Demetra, Hestia, Hera, Hades şi Poseidon. Dar Cronos temându-se că unul dintre descendenţii săi îl va detrona, şi-a înghiţit progeniturile imediat ce s-au născut. Rhea nu a suportat această situaţie catastrofică şi înainte de a da naştere lui Zeus, ultimul săi copil, ea a aranjat să-l ducă pe Zeus într-o peşteră în Creta, dându-i lui Cronos o piatră înfaşurată ca s-o înghită. Pentru a acoperi plânsetul copilului, Cureţii, fiii Rhea-ei, şi-au ciocnit scuturile de bronz şi au dansat în afara locului unde acesta era ascuns. Nou-născutul Zeus a fost hrănit de laptele unei capre, Amalthea, pe care a onorat-o mai târziu numind o constelaţie cu numele ei. Azi, expresia greacă pentru „cornucopia” - „cornul abundenţei”, este încă „cornul Amaltheei”.
În poză, zeiţa Rhea, stând pe o piatră, înmânează piatr omphalos înfăşurată în scutece, lui Cronos, ca un substitut pentru fiul său, Zeus,. Titanul îşi ridică mâna pentru a primi „copilul” pe care-l va devora. El ţine un sceptru regal în cealaltă mână.
duminică, 1 iunie 2008
MITOLOGIA GREACA
Presupun ca multi dintre voi ati auzit despre Legendele Olimpului si mitologia greaca, despre panteonul de zei si de eroi greci ale caror povesti ne-au incintat unora copilaria.
Mitologia greacă cuprinde o colecţie de mituri care provin din Grecia antică. Aceste povestiri, familiare tuturor grecilor antici, formau fundamentele ritualurilor lor şi erau o reprezentare a lumii, cel puţin până la Pitagora. Această mitologie este, în mare parte, sursa celei romane.
Mitologia greacă este una dintre mitologiile cele mai temeinic prelucrate poetic, astfel că nu dispunem decât aproape numai de izvoare literare şi filozofice, speculaţii anecdotice, antimitografii, eseuri teologice şi rareori de informaţii ale istoricilor, capturate direct din tradiţie; totuşi deşi chiar acestea din urmă au pus în circulaţie informaţii intermediare, preluate de alţii anterior, mitologia greacă este o mitologie pragmatică, adesea anecdotică, reflectând fie cruzimile sălbăticiei precivilizaţiei arcadice, fie conflictele între ionieni şi dorieni, fie chiar lipsa de scrupul în lupta de organizare a vieţii primelor grupuri sociale statornice şi a spaţiului comercial maritim.
Miturile apar în societăţile primitive când nu au nici un scop artistic în sine, fiind absorbite de cultură, ca o materie primă a ei, în etapele istorice ulterioare, de consolidare a civilizaţiei.
Lumea mitologiei greceşti este complexă: monştrii, războaie, intrigi şi zei indiscreţi sunt numeroşi, iar genealogia lor se încrucişează deseori.
Este important de reţinut că grecii antici amestecau evenimentele din mitologia lor cu cele din istorie. De asemenea Iliada şi Odiseea sunt considerate istorice.
Mitologia greacă cuprinde o colecţie de mituri care provin din Grecia antică. Aceste povestiri, familiare tuturor grecilor antici, formau fundamentele ritualurilor lor şi erau o reprezentare a lumii, cel puţin până la Pitagora. Această mitologie este, în mare parte, sursa celei romane.
Mitologia greacă este una dintre mitologiile cele mai temeinic prelucrate poetic, astfel că nu dispunem decât aproape numai de izvoare literare şi filozofice, speculaţii anecdotice, antimitografii, eseuri teologice şi rareori de informaţii ale istoricilor, capturate direct din tradiţie; totuşi deşi chiar acestea din urmă au pus în circulaţie informaţii intermediare, preluate de alţii anterior, mitologia greacă este o mitologie pragmatică, adesea anecdotică, reflectând fie cruzimile sălbăticiei precivilizaţiei arcadice, fie conflictele între ionieni şi dorieni, fie chiar lipsa de scrupul în lupta de organizare a vieţii primelor grupuri sociale statornice şi a spaţiului comercial maritim.
Miturile apar în societăţile primitive când nu au nici un scop artistic în sine, fiind absorbite de cultură, ca o materie primă a ei, în etapele istorice ulterioare, de consolidare a civilizaţiei.
Lumea mitologiei greceşti este complexă: monştrii, războaie, intrigi şi zei indiscreţi sunt numeroşi, iar genealogia lor se încrucişează deseori.
Este important de reţinut că grecii antici amestecau evenimentele din mitologia lor cu cele din istorie. De asemenea Iliada şi Odiseea sunt considerate istorice.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)