Sfârşitul lumii

În mitologia nordică, viziunea despre viitor este sumbră. La sfârşitul lumii se spune că puterea răului şi a haosului va depăşi pe cea a binelui şi a ordinii. Loki şi copii lui se vor elibera şi vor căuta să se răzbune pe zeii Asgard-ului. O iarnă de trei ani, Fimbulwinter, se va aşterne peste întreaga lume, pământul se va cutremura, stelele se vor prăbuşi, morţii vor veni din Niflheim sau din Helheim pentru a-i ataca pe cei vii, oamenii se vor ucide între ei. O parte din uriaşi va veni într-o corabie construită din unghiile morţilor, iar alta, condusă de Surtur se va urca pe curcubeul care duce spre Tărâmul Zeilor. Heimdall, zeul paznic al tărâmului Asgard, va observa venirea giganţilor şi va aduna o întreagă armată pentru a apăra ordinea firească a lumii. Zeii vor lupta împreună cu cei mai viteji eroi, Einherjar, în această luptă finală. Sfârşitul va fi tragic, Odin, Thor, Freyr, Tyr şi alţi zei importanţi vor muri, universul va fi distrus de flăcările lui Surtur şi vor exista puţini supravieţuitori.

Cu toate acestea, după lupta finală, numită Ragnarok, vor mai fi câţiva supravieţuitori, atât oameni cât şi zei, care vor popula noua lume şi vor începe un nou ciclu de existenţă. Referitor la acest mit, părerile savanţilor sunt împărţite: unii cred că apariţia unei noi lumi după Raganrok este doar un element care trădează influenţa creştină şi care a fost adăugat ulterior mitologiei nordice. Dacă această ipoteză este falsă, eshatologia descrisă în Voluspa ar putea reflecta o mai veche tradiţie indo-europeană aflată în legătură cu ideologia zoroastrismului.

Divinităţile principale

Odin era zeul suprem al scandinavicilor, cunoscut de către germanii de pe continent sub numele Wodan/Wotan, iar de anglo-saxoni sub numele Woden. Numele acestui zeu ar putea însemna cu aproximaţie extaticul sau domnul extazului. Odin este un zeu al magiei, al cunoaşterii, al experienţelor iniţiatice şi al înţelepciunii oculte. Între cele mai importante ritualuri magice care i-au fost atribuite se numără necromaţia, puterea de a readuce morţii la viaţă pentru aflarea unor taine de la aceştia. În plus, el este şi un zeu al celor căzuţi în luptă şi stăpân al locuinţei morţilor, Walhalla.

Un alt zeu zeu important este Thor (Donar), zeu al cărui cult a dominat în Islanda şi în coloniile nordice din Arhipelagul Britanic. Este un zeu al războiului şi o personificare a furtunii şi a tunetului. Este adeseori asociat cu zeii Indra şi Jupiter.

Freyr este un zeu al fecundităţii, al ploii şi al fertilităţii. Unele izvoare îl plasează într-o relaţie specială cu teritoriul şi poporul suedez şi este considerat un întemeietor al regalităţii.

Cel mai vechi zeu al populaţiilor germanice era însă Tyr (Tiwaz), un zeu al războiului, ale cărui atribuţii erau de a hotărî victoria în diferite bătălii. De asemenea Tyr era şi un zeu al luminii şi al cerului, apărător al dreptăţii şi al legămintelor, fiind asemănător zeului persan Mithra.

Un zeu mai deosebit al mitologiei germanicilor este Loki, care deşi aparţine familiei uriaşilor (Jotnar) trăieşte alături de zeii Aesir. Cu toate că este un duşman al zeilor, reuşeşete prin firea lui vicleană şi linguşitoare să păstreze relaţii bune cu cei din jurul său. Zeu al magiei şi al focului, Loki nu are nici un fel de cult, nu este venerat de oameni. Unii mitologi au observat o serie de asemănări ale lui Loki cu diavolul din creştinism, idee care reiese din caracterul malefic, distrugător al zeului. Loki este un zeu trickster, responsabil pentru pângărirea şi întinarea creaţiei pure, divine.

Printre cele mai importante zeiţe nordice se numără Frigg, zeiţa cerului şi soţia lui Odin, echivalenta Herei din mitologia greacă. Freya este probabil cea mai cunoscută zeiţă nordică, personificând iubirea, fertilitatea şi frumuseţea. Se aseamănă cu Afrodita şi Venus, deşi poate îndeplini şi funcţia de zeiţă a războiului şi a magiei.

Fiinţe supranaturale

Panteonul nordic este alcătuit din trei grupuri de zeităţi: Aesir, Vanir şi Jotun sau Jotnar (giganţii). Odin, Tyr, Thor sunt cei mai importanţi reprezentanţi ai familiei Aesir, corespund binomului de zei suverani, au un caracter marţial, războinic. Njord, Freyr şi Freya, cei mai cunoscuţi zei Vanir, se caracterizează prin bogăţia lor şi raporturile lor cu fecunditatea, cu pacea, cu plăcerea. Aceste două grupuri de zei se duşmănesc, ei poartă un lung dur şi nedecis război, care se finalizează printr-o reconciliere definitivă şi printr-o victorie a zeilor Aesir. Cele două grupuri fac pace, schimbă între ei ostatici, îşi întăresc relaţiile prin unele căsătorii şi domnesc împreună. Principalii zei Vanir s-au instalat la zeii Aesir, completând cu fecunditatea şi bogăţia lor atributele de suveranitate juridică, magia şi forţa războinică. Aceste conflicte mitologice pot reaminti de trecutul istoric al unui război între două culturi distincte: cea a agricultorilor autohtoni şi cea a cuceritorilor ariofoni. De asemenea originea acestui mit este o influenţă provenind din mitologia romană, anume cea a luptei dintre romani şi sabini. Mircea Eliade şi J.P. Mallory au fost de părere că diviziunea Aesir/Vanir nu este decât o expresie a tendinţei generale indo-europene de a împărţi divinităţile în două grupuri, ca în cazul titanilor şi olimpienilor, din mitologia greacă şi a epopeii indiene Mahabharata.

Zeii Aesir şi Vanir sunt de obicei duşmani cu giganţii (singular: Jotun, plural: Jotnar; în engleza veche, Eotenas sau Entas). Giganţii din mitologia nordică sunt asemănători cu titanii şi giganţii din mitologia greacă. De obicei cuvântul Jotnar se traduce prin giganţi, deşi troli sau demoni ar fi două alternative de traducere la fel de bune. Cu toate acestea, zeii Aesir sunt descendenţi ai giganţilor şi atât ei cât şi zeii Vanir stabilesc legături matrimoniale cu Jotnar. Câţiva giganţi sunt menţionaţi în Edde şi par să reprezinte forţele naturale. Există două tipuri de giganţi: de foc şi de gheaţă. De asemenea, în mitologia nordică întâlnim elfi şi pitici, ale căror roluri nu sunt prea clare, dar se crede că ar fi de partea zeilor. Alte fiinţe supranaturale întâlnite în miturile scandinavicilor sunt silfii şi silfidele, duhuri aerine asemănătoare elfilor. Despre silfide se spune că pot cânta foarte frumos, însă cine se lăsa atras de viersul lor fermecat şi intra în dansul lor era pierdut.

În plus, mai există şi multe alte fiinţe fabuloase: Fenris, lupul gigantic, Jormungand, şarpele cosmic care înconjoară tărâmul Midgard. Aceşti doi monştri, împreună cu Hel, zeiţa morţii, sunt copiii lui Loki, zeul trickster, şi ai unei gigante. Există şi creaturi benefice, cum ar fi Hugin şi Munin ("gând" şi "memorie", cei doi corbi care îl vestesc pe zeul Odin de tot ceea ce se întâmplă în lume şi Ratatosk, o veveriţă care se furişează printre ramurile arborelui universal, Yggdrasil.

Cosmologie şi cosmogonie

Istoria cea mai completă a creaţiei universului în mitologia nordică este transmisă de admirabilul poem "Voluspa" ("Prezicerile vizionarei", compus spre finalul epocii păgâne. Înainte, exista un haos, "o genune uriaşă" din care au apărut două lumi: Niflheim, tărâmul de gheaţă şi Muspelheim, tărâmul de foc, guvernat de gigantul Surtur. În urma întâlnirii celor două lumi în prăpastia primordială (Ginnungagap), a rezultat o creatură uriaşă cu chip de om, numită Ymir. Acesta s-a hrănit cu laptele vacii Audumbla, vacă ce a eliberat şi pe primul zeu, Buri sau Bor. Acesta a avut cu Bestla, fiica unui uriaş, trei fii: Vili, Ve şi Odin. Cei trei fraţi îl vor ucide pe Ymir, după ce vor vor creşte, şi vor crea din trupul lui lumea. Cosmogonia întemeiată pe omorârea şi sfârtecarea unei fiinţe reaminteşte de miturile lui Tiamat, Pan ku sau Puruşa. Creaţia lumii este deci un sacrificiu sângeros. Mircea Eliade consideră că acest mit aduce în mitologia germanicilor argumente în favoarea sacrificiului uman, care devine o repetiţie şi o reactualizare a actului divin şi are rolul de a regenera creaţia şi de a asigura reîntinerirea universului şi coeziunea societăţii.

Cei trei fraţi vor desăvârşi procesul creaţiei prin înălţarea arborelui cosmic Yggdrasil, cel ce face conexiunea între cele 9 lumi ale mitologiei nordice. Yggdrasil este situat în centrul universului, creştetul lui atinge cerul şi rădăcinile lui îmbrăţişează lumea. El face legătura între cele trei niveluri cosmice: Cerul, Pământul şi Infernul. Pământul este înfăţişat ca un disc plat situat între crengile copacului. Ideea existenţei unui Arbore Cosmic se întâlneşte şi în multe alte mitologii, în special în cele orientale şi nord-asiatice. Universul nordicilor, Yggdrasil este însă de la început ameninţat cu distrugerea, deoarece un vultur îi devorează frunzişul, trunchiul său începe să putrezească, iar şarpele (sau dragonul) Nidhogg îi roade rădăcinile. În ziua de Ragnarok arborele se va prăbuşi, dar va adăposti doi oameni.

Despre Yggdrasil se spune că ar fi un frasin uriaş, care adăposteşte cele 9 lumi:

* Asgard, cetatea zeilor Aesir, care au creat lumea
* Vanaheim, tărâmul zeilor Vanir, zeii naturii si ai fertilităţii
* Alfheim sau Ljustalfheim, lumea elfilor
* Svartalfheim, lumea piticilor
* Jotunheim, lumea giganţilor
* Muspelheim, lumea focului etern si a giganţilor de foc
* Helheim, lumea morţilor condusă de zeiţa Hel, fiica lui Loki
* Niflheim, lumea de gheaţa. Conform Eddei în proză Niflheim este locul de odihnă veşnică pentru majoritatea morţilor, deci preia astfel atribuţiile tărâmului Helheim.
* Midgard, lumea oamenilor

Fiecare din cele 9 lumi are în componenţa numelui său terminaţia "-heim" ("casă", "tărâm", "lume" sau "-gard" ("curte", "pământ", "moşie". Câteva cercetări au dovedit că înainte toate cele 9 lumi erau numite "heimr", Midgard-ul se numea la început "Mannheim", iar Asgard-ul "Godheim".

Cosmologia mitologiei nordice implică de asemenea o puternică trăsătură dualistă: de exemplu ziua şi noaptea au propriul lor corespondent mitologic prin zeii Dagr şi Nott şi caii acestora Skinfaxi şi respectiv Hrimfaxi. Alt exemplu este cel al zeiţei soarelui, Sunna împreună cu lupul Skoll care o urmăreşte şi al zeului lunii Mani împreună cu lupul Hati. Niflheim şi Muspelheim, două tărâmuri total opuse sunt considerate originea lumii şi a vieţii. De fapt, în afară de Midgard, lumea noastră, celelalte opt tărâmuri formează perechi contrastante.

Tărâm Tărâm opus Contrast
Muspelheim Niflheim foc şi căldură - gheaţă şi frig
Asgard Helheim Rai şi izbăvire - Iad şi damnaţie
Vanaheim Jotunheim Creaţie - Haos şi Distrugere
Alfheim Nidavellir Lumină - Întuneric


De obicei aceste lumi se împărţeau în 3 trepte principale:

* Prima treaptă, cea mai înaltă, alcătuită din Alfheim, tărâmul elfilor luminii, Vanaheim, tărâmul zeilor Vanir şi Asgard (Godheim), cel al zeilor Aesir. Tot aici se afla şi Valhalla, lăcaşul războinicilor care au murit eroic pe câmpul de luptă.

* Cea de-a doua treaptă, cea de mijloc, formată din Jotunheim, tărâmul giganţilor (tărâm care include şi zonele Gastropnir, Utgard şi Thrymheim), Midgard, tărâmul oamenilor şi Nidavellir (Svartalfheim), tărâmul piticilor.

* Cea de-a treia treaptă, cea mai joasă conţine tărâmurile Muspelheim, Niflheim, Helheim, precum şi un spaţiu gol, Ginnungagap, între Muspelheim şi Niflheim, din care se spune că a ţâşnit viaţa.

MITOLOGIA NORDICA

Mitologia nordică sau mitologia scandinavică cuprinde religia, miturile şi legendele populaţiei pre-creştine scandinavice şi islandeze. Mitologia nordică este ramura mitologiei germanice care s-a conservat cel mai bine şi se înrudeşte foarte mult cu mitologia anglo-saxonă.

Mitologia nordică mai poate fi definită ca o colecţie de crendinţe şi mituri ale triburilor germanice de nord. Religia scandinavicilor nu era una revelatorie, pentru că nu a fost instituită de un muritor căruia zeii îi încredinţaseră adevărul (deşi muritorii intră deseori în contact cu zeii şi învaţă poveştile acestora). De asemenea, religia nordicilor nu cuprinde un text sacru sau o carte sfântă. Miturile nordice erau transmise oral sub forma unor poeme. Transmiterea orală a continuat şi în era vikingilor, cunoştinţele noastre despre mitologia nordică bazându-se cel mai mult pe Edde şi pe alte texte medievale scrise abia după creştinarea populaţiei scandinavice.

În folclorul scandinavic, vechile credinţe păgâne au rezistat, iar unele s-au păstrat până astăzi în zonele rurale. Altele au fost readuse la viaţă sau inventate de neopăgânismul germanic. Mitologia nordică rămâne, de asemenea, o sursă de inspiraţie în literatură, în producţiile scenice şi în filme.